afaceri   arta-cultura   auto-moto   divertisment   general   sport   stiri   tehnologie   webloguri  

Liviu Drugă

Politică şi păsăret

         Era ora trei dimineaţa când sună telefonul. După cum şi-a dres glasul, l-am recunoscut imediat pe băiatul de la recepţie, Marian:
       - Mă iertaţi, Şefu’, dar e aici o puicuţă care întreabă de dumneavoastră.
         Nu mai auzisem de vreo trei luni informaţia asta şi am crezut că e o voce din vis. M-am uitat în jur. Da, mă aflam în apartamentul meu de 100 de metri pătraţi, acum răsculat şi în plină debandadă, dormeam îmbrăcat pe canapeaua din sufragerie, pizza uscată şi sticla de whiskey, pe jumătate plină, erau înghesuite pe măsuţă, printre chiloţi, cămăşi murdare şi pahare răsturanate peste laptop. După cum se poate lesne observa, vedeam încă partea plina a sticlei, deşi nu prea mai aveam nici un motiv să fiu optimist. În două zile urma să părăsesc apartamentul şi eram complet lefter. Bucăţile de pizza fuseseră aduse alaltăieri de Marian, omul nu uitase de piţipoancele pe care i le mai trimiteam de aici, de la chefurile monstruoase organizate haotic în acest apartament împreună cu membrii marcanţi ai partidului.
       Într-o zi, când m-am trezit cu două geamantane de droguri sub televizor şi două prostituate care îşi beau una alteia creierii cu paiul, total dezinhibate şi minore, lângă trei mitraliere noi-nouţe, lustruite de doi analişti politici beţi turtă, ei bine, în acea zi am anunţat că mă retrag la ţară. Mă săturasem nu doar de atâta dezmăţ, cât, mai ales, că trebuia să stau aproape toată săptămâna treaz, uneori şi în weeekend, ca să mă alerge ăştia pe la toate televiziunile, unde trebuia să fac pe omul serios, în timp ce ei îşi trăgeau în venă şi beau ca porcii prin toate staţiunile scumpe din lume, atunci când nu îmi umpleau de vomă şi obiecte traficate apartamentul meu din vila cu doua etaje (la parter locuia un şef de departament ştiri tv, şi el neîntrecut în chiolhanuri cu reporteriţele de teren).
        
        Ştiu că e greu de crezut, dar chiar voiam să mă întorc la mine în sat. Să dorm în fân şi să aud găinile cotcodăcind în hambar, iar cocoşul să cânte în surdină după-amiaza. Nu ştiu ce mă apucase, nefiind vorba în cazul meu de mustrări de conştiinţă. Pur şi simplu s-a întâmplat… Nenorociţii mei colegi de partid, foştii mei parteneri de orgii m-au anuntat imediat, după lansarea demisiei mele, printr-un porc, că în 3 luni trebuia să eliberez apartamentul. Apartamentul plătit de mine cu banii, e adevărat, pe care îi furasem, împreună cu ei toţii de pe la ministere, ONG-uri, companii naţionalizate… mă rog… prostii din care se fac bani pe lumea asta.
        Am omorât porcul vorbitor fără remuşcări şi am mâncat din el o lună. Mi-a părut puţin rău, ştia nişte bancuri bune şi cunoştea trei limbi la perfecţie - n-a mai apucat să îmi spună care erau alea. L-am invitat şi pe Marian la o tochitură în două seri, pentru că ştia să facă o mămăliguţă tare bună… Mirosea în tot blocul a prajeală, însă nu mi-a bătut nimeni la uşă – se căcau pe ei de frică. Habar n-aveau că nu mai reprezentam nici un pericol pentru nimeni atunci. Ba chiar mai mult, eu însumi mă aflam în pericol, porcul pe care îl tăisem era al preşedintelui de partid şi cretinul răcni în timpul unei şedinţe de partid că prea multe zile nu mai aveam. Ştiam asta, dar încercam să îmi păstrez calmul, dacă era să mă curăţ, zburam dintr-o lume împuţită şi rea. Poate d-asta şi dormeam asa bine. Pe scurt, cam asta era situaţia când m-a trezit telefonul.
         - Mariane, eşti băut? Ce fetiţă să mă aştepte pe mine la ora asta? Doar ştii cum stau lucrurile, sunt lefter şi nimeni nu vine la mine pe degeaba.
         Marian îşi drese iar vocea şi îmi zise mai mult şopăcăit:
        - Şefu’, nu fetiţă, e chiar o puicuţă… Ăăă, o găină, Şefu’… Hai să zic că e mai împlinită, dar tot găină e. Acum s-a aşezat pe canapeaua din hol şi mănâncă alune, picior peste picior. Ce fac, îi dau drumu’ sus?
        Îl învăţasem pe Marian, de când locuiam acolo, să nu pună întrebări oricât i-ar părea lucrurile de ciudate. Vedeam acum că îşi învăţase bine lecţia.
          - Mariane, deci o găină mă aşteaptă pe mine în hol?
          - Da, veni răspunul prompt.
          - Las-o sa urce.
        M-am ridicat în capul oaselor, am mai dat o privire roată peste sufragerie. Am aprins lumina şi mi-am pus whiskey în pahar. Mă înviorasem brusc, eram în forma şi devenisem nerăbdător să aflu ce vrea găina aia de la mine.
        
          Se auziră 4-5 bătăi ascuţite în uşă, repezite, ca o mitralieră. M-am gândit imediat, nici nu ştiu cum, că şi-a folosit ciocul, cum altfel? Îi deschid. O huidumă de găină neagră, cam pe la 40 de centimetri înălţime, îmi stătea în cadrul uşii, legandandu-se de pe un picior pe altul. De ce i-o fi zis Marian “puicuta”? Ma holbam curios la ea şi mă întrebam în acelaşi timp dacă nu o fi vreo bombă trimisă de foştii mei colegi de partid. Obişnuiau să facă glume din astea, cu animale, oamenilor de afaceri care făceau pe independenţii.
          Pasărea îşi înclină capul spre stânga, apoi spre dreapta, cu nesiguranţa tuturor găinilor:
           - Mă lăsaţi să intru sau ne privim aşa până dimineaţa?
           Avea o voce groasă şi hotărâtă. M-am gândit imediat la fermele unde păsările erau crescute numai cu chimicale. Erau răspândite prin toată ţara, dar Comunitatea Europeana nu aflase nimic de ele.
         I-am făcut semn din cap să intre. Ghearele ţocăniră pe gresie până la fotoliul de lângă veioză. Cu greu ar fi încăput în cuptorul meu.
        - Pute a porc aici, zise zburătoarea şi, din două fâlfâituri de aripi dolofane, sări pe fotoliu. Puneţi-mi şi mie într-o farfurie nişte whiskey, vă rog. Mi-e greu să beau din pahar. Unde e baia?
        I-am arătat din cap direcţia şi m-am îndreptat spre bucătarie. Găina plecă spre baie – uşa era întredeschisă - , de unde se auzi duşul curgând o vreme, timp destul cât să găsesc o farfurie murdară în chiuveta şi să o spal. Abia terminasem de turnat whiskeyul în farfurie că uşa de la baie se deschise şi, în prag, cu apa şiroind după ea, apăru aceeaşi găină, dar cu alt penaj, în nuanţe de verde, roşu şi maroniu strălucitor… Parcă era şi mai ţantoşă. Îşi luă elan şi zbură pe acelaşi fotoliu. I-am aşezat farfuria plină cu alcool pe braţul fotoliului, am ciocnit-o din instinct cu paharul meu şi m-am trântit pe canapea:
            - Noroc, i-am zis, întinzându-mi picioarele peste lada cu grenade antitanc uitate acolo de fostul prim-ministru. N-am gheaţă, am mai adaugat. Te ascult.
          Pasărea lua un cioc de whisky şi îl dădu peste cap, apoi îşi scutură tot trupul, cu foşnet de pene.
         - Bun… Noroc! Numele meu este Stavarache. Toţi mă cuosc drept Mache. Sunt cocoş, după cum cred că te-ai prins acum. A trebuit să îmi tai coada şi creasta, să mă vopsesc şi să îmi iau mersul asta penibil de puicuţă ca să nu mă recunoască lumea. Mai dădu peste cap două ciocuri de whiskey. Iacc, ce miroase a porc aici… A porc vorbitor chiar…
         - Deci? l-m privit prin pahar ca să înţeleagă că nu mă impresiona deloc atitudinea lui superioară de cocoş.
         - Vin din partea Opoziţiei cu o propunere, şi mai luă două ciocuri de whiskey, după care zise iar gutural “Bun”. Vrem să fii candidatul nostru la preşedinţie.
        Nu am mai văzut decât cum s-a dat, mulţumit de sine, pe spate, aşezându-şi copan peste copan, apoi mi-am pierdut cunoştinţa. Make, nenorocitul ăla de cocoş, îmi pusese ceva în pahar. Se anunţau vremuri interesante.
           Nu ştiu cât am stat în această stare. Când m-am trezit, am realizat că eram legat fedeleş şi ochii îmi erau acopeţi cu pene de pasăre, iar în gură un căluş din şorici.  Poate chiar dintr-un porc vorbitor. Auzeam însă foarte bine:
          - Pe locuri, fiţi gata, start... Fuga!  Aşa, la început tare, mâncaţi pâmantul, reduceţi... întoarceţi capul... iar tare... mai încet... vă întoarceţi din umăr... împiedicarea...
          Comenzile astea le dădea o voce vibrantă, parcă printr-un megafon.
            - ...numărul 23 şi 45 aia e împiedicare, fir-ar mama ei de piedică să fie? 98 te-ai grăbit... 96, aproape perfect, dar ţi-am zis că trebuie să fluturi puţin din aripi, pierzi din echilibru, ce dracu’!, doar nu dai la rame…
             M-am zbătut încercând să îmi desfac legaturile.
            - Ia vezi că s-a trezit domnul, l-am auzit pe Mache.
            Cineva îmi umblă la noduri şi dintr-o săritură am fost în picioare, cu gândul imediat să iau gâtul cocoşului. Necuvântătoarea naibii stătea şi acum copan peste copan într-un fotoliu, pe măsura lui de astă dată, şi pufăia dintr-un trabuc subţire. N-am mai apucat să fac nici  o mişcare. Am rămas surprins de ce vedeam. Mă aflam într-un soi de cabină din geamuri termopan, situată la vreo 20 de metri înălţime, un fel de turn. Jos, turnul era înconjurat de sute de piste pe care sute, mii de găini, mici, mari, slabănoage, maiestuoase, alergau.
            Turnul era de fapt centrul unei cupole cu o rază de aproape 100 de metri. Peretele care ne înconjura era plin de jgheaburi aliniate perfect şi cutremurător. Iar în jgheaburi se zăreau mulţimi de găini, hrănindu-se şi ouându-se, însoţindu-şi mişcările cu zvâcnetul ală ciudat al capului.
         Milioane de găini! Mi se puse un nod în gât. M-am simţit ca şi când aş fi fost prins simultan în cubul cu cyborgi al lui Jean-Luc Picard şi în Ferma Animalelor a lui Orwell. Drace, dar ce vedeam aici era cu mult peste...
        Mi-am întors privirile în cabină. Vocea care comanda era a unui cocoş la fel de mare ca Mache, dar cu creastă uriaşă pleoştită pe-o parte, buhăit, cu pene roşii, lungi, inele groae la pinteni şi două piercinguri în cioc. Vorbea nemişcat la un microfon şi urmărea atent un pupitru plin cu monitoare.  
            - Să trăiţi, se întoarse spre mine cel care aparent era antrenorul.
            - Sper că nu aveţi dureri de cap, se interesă Mache printre rotocoale de fum. Am dat din cap că nu şi m-am apropiat din nou, cu respiraţia întretăiată, de geamurile cabinei, uitându-mă în jos. Nu mai eram atent la comenzile răstite la megafoane, eram uluit de numărul imens de găini care alergau acolo jos, legănându-şi târtiţele, unele golaşe.
            Mache îţi mângâia trabucul cu vârful penelor, cu ochii pe jumătate închişi:
       - Îţi place? Jos, fetele învaţă să se împiedice cu naturaleţe. Fug, fug, şi-apoi hop, se impiedică. Voi aţi spus: "Dacă fug prea iute, o sa zică că-s proastă, dacă fug prea încet o să zică că-s curvă. Mai bine mă împiedic". Asta facem aici, punem în aplicare acest concept, aceasta este noua noastră ideologie politică. Organizare, ăsta e secretul. L-am ştiut din totdeauna, dar ne lipsea ceva... Să îţi povestesc. Ia loc, şi îmi arătă un fotoliu “omenesc” într-un colţ. Vrei o cafea?
            M-am lăsat moale în fotoliu şi am dat din cap la fel de moale. Poate că totuşi dormeam şi, începând de la telefonul lui Marian, toate se întâmplau în vis.
Imediat apăru o găină ţanţoşă, albă, mare şi puternic fardată, cu margele lungi la gât, împingând o masuta pe care se afla o ceasca de cafea. Antrenorul o privi cu coada ochiului şi, înainte să părăsească găina camera, sări în spatele ei, coţopenind-o lângă uşă printre foşgăieli şi cârâieli înfundate. Nu dură mult împreunarea, ea plecă, el îşi reluă lucrul la microfon, răstindu-se mai cu forţă.
            Antrenorul se întoarse spre mine, cu aerul că şi-ar cere scuze:
            - Am obosit cu monitoarele astea pe ochi toată ziua. Toată ziulica... N-am altă relaxare... Şi Ginuţa e şi fată de treabă... Face şi o cafea  bună... Râse cocoşul-antrenor cu ciocul larg deschis.
            - Tot nu înţeleg ce vreţi de la mine, le zic, fără să mă ating de cafea.

            Mache se ridică din fotoliu:
            - Hai cu mine.
       Am luat un lift până jos. Am auzit preţ de câteva secunde o cotcodăceală infernală, care sigur venea din hala aia cu lecţiile de împiedicări. Am ajuns repede într-o hală mai mică. Găinile, cu miile, într-o hărmălaie groaznică, stateau la coadă aşteptând să treacă prin nişte porţi ca alea de detectat metale la aeroport.
          - În funcţie de cum arată şi mai ales cum se împiedică, puicuţele intră pe câte o poartă. De cealaltă parte ies femei. Multe dintre ele, pentru că nu ştiu să se împiedice natural, ajung prostituate. N-ai zice, dar şi ele sunt de mare folos cauzei. Alea care dau bine din plisc, ajung la televiziuni sau la radio, indiferent dacă se împiedică sau nu. Unele ne zic din start că nu se împiedică indiferent ce ar fi... Alea ajung reci si fara pene... în galantare. Verticalitate se plăteşte, nu?...
            Râse gros, molfâind trabucul.
          - Totul se calculează aici, continuă Mache, felul în care fug şi poziţia din care plonjeză în cădere. În funcţie de asta, devin profesoare activiste, femei de serviciu spioance, secretare… Uite femeile corporatise vin din găinile care au stil, se mişcă graţios, vorbesc mult, dar nu înţeleg nimic din ce spun... Ele sunt un fenomen de studiat... Sunt o forţă de care va trebui să te foloseşti. Baza însă o să fie... Uită-te acolo, vezi culoarul ăla mai gol? Ei, acolo se formează femeile-politician. Ele reprezintă cel mai bun produs al nostru. Nu-ţi dai seama când s-au împiedicat sau când chiar au rămas de bună voie, dau cu ciocul uluitor şi crezi că nu ştiu ce zic, dar sunt ale dracu’… Noi glumim, spunem că au negru în cerul ciocului... Puicuţele-politician. Minunate! De unele mi-e dor, se pricep să te primească, mamă-mamă... Dar asta vei vedea şi tu, după ce devin femei, toate vor fi la dispoziţia ta curând...
            - A mea? mirarea sufocându-mi vocea.
            Mache dădu din aripă nepăsător:
            - O să îţi placă, lasă, ai încredere în mine…
            
           Ajunsesem mai aproape de acele porţi. Femei de toate formele, de toate vârstele şi de toate mişcările ieşeau ordonate şi tăcute, în pielea goală, pierzându-se sub alte mecanisme care le îmbrăcau automat. Mai departe nu vedeam unde dispăreau.
            - Chimicalele pe care le-aţi băgat în noi ne-au deschis capul, ne-am dat seama puterea pe care o avem şi am început să ne organizăm. N-am avut cum să vă mulţumim la vremea respectivă, acum e şi târziu. Toată această imensă construcţie este în satul tău, pe care l-am ras de pe faţa pământului… De fapt semenii tai l-au distrus pentru noi, a venit o primăriţă sexy şi le-a promis parc de distracţii. Ce-am mai râs, ăia au crezut… Puicuţa asta o să ajungă sus, am zis după cum se tăvălea pe jos… Ei, dar toate la vremea lor… Cum ziceam, te-am ales pentru scârba ta, pentru scârba ta de politica actuală şi de viaţa ei. Asta ne-a determinat să te alegem candidatul nostru.  Avem incredere in tine, în traficul de arme şi de droguri pe care l-ai pus la punct şi sistemul de corupţie performant. Iată deci, aceasta este forţa pe care ţi-o punem la picioare, aceasta este Opoziţia adevărată: puicuţele pregătite de noi. Te bagi?  
        Genunchi începură să-mi tremure şi, poate din cauza oboselii şi tăvălugului de uluitoare informaţii recente, am leşinat.        

       M-am trezit de curând şi nu îndrăznesc să deschid ochii. Tot sper să fi fost doar un vis întâmplările pe care tocmai mi le-am amintit. Mă mişc şi simt foşnete ca de paie în jurul meu. Miroase a fân, e cald... Şi mai miroase a cafea... Ţin încă ochii închişi de frică. Da, chiar mi-e frică cum nu mi-a fost niciodată de când am intrat în politică. Ridic lent pleoapele: în jurul meu numai găini care dorm. Mă aflu într-un coţet spaţios. După lumina care pătrunde printr-un geam termopan, pare că soarele e la apus. Din tavan câteva becuri mă ajută să văd că locul în care stau este unul privilegiat, un soi de tron din care pot vedea întreaga încăpere. De undeva, slab se aude un televizor: ştiri. Într-un colţ, lângă mine, în dreapta, un ciob de sticlă, mă aplec asupra lui cu teamă şi curiozitate. Mă văd.
         Sunt cocoş acum, un cocoş mare, negru-roşiatic, creastă mare. Asta e prea de tot… Nu poate fi adevărat. Un vis în vis?
            Probabil că leşinul meu a fost considerat o formă de refuz a ofertei venite din partea Opoziţiei, nu ştiu… Acum văd în stânga mea o ceşcuţă de cafea. E aceeaşi pe care am lăsat-o neatinsă în camera de control din vârful turnului de antrenamente pentru împiedicări. Lângă ceşcuţă, un trabuc şi un bilet: „Eşti într-o fermă de lux de la marginea oraşului. Leşini prea uşor la vederea unor puicuţe goale. Poate ai dreptate, politica nu e de tine, deşi cred că ai fi fost un preşedinte bun. Distrează-te! P.S. Gina speră să îţi placă mai dulce cafeaua. Dacă ţi-a plăcut de Gina, dă-mi un semn. Mache”
       Din televizor se anunţă discursul preşedintelui. Bărbatul îşi drege vocea şi începe sigur pe el. Da, da, e chiar  Marian recepţionerul. Marian, căruia îi trimiteam puicuţe de la petrecerile pe care le făceam în apartamentul de 100 de metri pătraţi, a ajuns Preşedintele Ţării.  Trag un cucu-rigu lung, ca un hohot nestăpânit de râs, şi dau iama în puicuţele somnoroase din coteţ. Câteva se împiedică înainte chiar de a se trezi ca lumea, cotcodăcesc buimace. Un spectacol adevărat. Mă răzgândesc totuşi imediat, mai bine le las să alerge bezmetice o vreme, iar eu să îmi beau cafeaua. S-a răcit puţin şi e de ajuns de dulce. 
              Cu-cu-riguuuu!

Carti, Cadre şi Conceptii. Mitologii şi "vrăjitorii". Daca posibilul exista, imposibilul exista si el.

Trebuie să vindem şi noaptea asta (completă)

         - Femeie, n-avem încotro, trebuie să vindem şi noaptea asta... Of, of, mă duc să mă culc, e târziu... Ştii ce-am auzit? Că nopţile se vând mai bine în zori, când vin alea de peste  ape cu ochii cârpiţi de somn şi nu se mai uită bine la marfă. Vor să plece cât mai grabnic să pună nopţile la uscat în pod, să nu-le prindă ziua cu noaptea-n căruţă.
         Niţă ieşi din bucătărie cu ochii plecaţi în pământul umed care îi ţinea loc de podea şi cu maţele ghiorâindu-i de foame. Sărăcise Niţă într-o singură zi, când recolta la care muncise toată vara fu inundată de apele poeţilor. Ca niciodată, în vara aceea se strânsese puhoi de lume în satul dintre Rime la sărbătoarea poeziei.          
           Organizatorii, printre care şi un văr mai depărtat al lui Niţă, au rămas muţi de uimire. Tot prin semne au comunicat vreun an, apoi s-au operat cu toţii şi nu i-a mai văzut nimeni prin preajmă. Într-un târziu au aflat care a fost pricina inundaţiilor, un moşneag responsabil cu băutura a amestecat ţuica cu vinul, că n-a avut sticle mai mici să care în sat zeama zaiafetului. Şi-au scos în noaptea aceea poeţi versuri care mai de care mai frumoase şi mai zemoase. Întâi a inceput să curgă din sat un firişor, apoi poemele s-au făcut şuvoaie şi talazuri irezistibile, lunecând dinspre dealurile Rimelor chiar peste holdele lui Niţă. Doar peste ale lui.
       Dar viaţa merge înainte, şi-a spus bărbatul. A vorbit cu Sevastiţa şi au coborât în pivniţă, acolo unde îşi ţineau lumina zilelor rămase. În butoaiele galbene, ale ei. În cele albastre, ale lui. Le-au măsurat pe amândouă – mai era destulă lumină. După o zi şi-o noapte, în care, trişti şi disperaţi, au ţinut-o numai într-o orgie sexuală, s-au hotărât: vor vinde. Altfel nu mai aveau cum să îl ţină pe Niţă cel mic la şcoală.
         De fiecare dată când pleca la târg să vândă noapte, bărbatul adormea cu gândul la ghinionul lui. „De ce nu m-am dus eu să stau lângă satul cu prozatori cum m-o sfătuit bunică-miu, Dumnezeu să-l ierte? Niţă, Niţă, poeţii sunt cheflii, băiatule.” După care pica în somn adânc. Nici nu apuca bărbatul să ajungă la al doilea sforâit că Sevastiţa era deja peste gard, fugind-gâfâind cu fusta strânsă la piept, spre satul cu poeţi. Jumătate de noapte se prostitua soft cu sătenii, jumătate făcea meditaţii hard cu ielele repetente din păduricea de peste deal. Ea nu-i spunea ce face noaptea, de unde aduce bani în casă, dar bărbatul simţea şi tăcea. Ce să facă? De unde bani de pâine şi de-o bucată de brânză?  Mai era şi de taxa de facultate a băiatului pe care trebuia să o strângă. Niţă junior voia să se facă poet, nici nu-i spusese lui tătâne-su asta, dar îi era de mic dragă poezia. Aşa cum dragi îi erau şi ţuica, şi femeile, şi maşinile luxoase, şi excursiile exotice, şi parapanta, şi marihuana, însă cel mai mult ţinea la poezie.
           Când Sevastiţa se punea în pat lângă el, spre dimineaţă, ca la un semn, Niţă se trezea. Îşi pupa pe frunte femeia transpirată de atâtea meditaţii şi ieşea în curte. Aerul rece îi mângâia barba lungă şi neagră ca a unui căpcăun de poveste, privea cerul negru şi urina zgomotos lângă gard.
         -  Lipeşte jetul de ulucă, bă, că trezeşti tot satul! striga uneori vecinul de vizavi. Numaidecât îşi cerea scuze Niţă, mai mult în şoaptă, şi lăsa treaba neterminată, plănuind să se oprească pentru asta în pădurice, unde nu ştia că ielele îl aşteptau cu sutele, un bilet la spectacolul lui vânzandu-se de 5 ori mai scump pe piaţa neagră a nălucilor.
           Se urca pe casă Niţă apoi, despuiat complet, şi curăţa cerul de stele. Noaptea neagră se vindea cel mai bine. Le trăgea cu o greblă ruginită, toate stingându-se în barba sa lungă, anume lăsată pentru treaba asta.  Pe cele mici-mici le lăsa în plata domnului, se mai bătătoreau ele şi se stingeau în hurducăielile drumului până la târg. Când începeau caii să fornăie, gata, se aplecau zori peste sat şi noaptea se strica. Atunci Niţă strângea bucata de noapte de deasupra curţii sale şi o întindea pe casă, o mai juca puţin în picioare să mai cadă, dacă mai cădeau, ceva stele şi o împacheta strâns, după care o arunca în căruţă şi o stropea cu pipi de cal din grajd.
            Armăsarii, Heidegger şi Romeo, urinau o substanţă alb-cristalină care, întărindu-se, respingea razele soarelui şi ţinea în căruţă noaptea rece tot drumul. În dimineaţa despre care se face poveste aici, Romeo era puţin răcit şi din nări îi curgeau mari diamante roz. Niţă strânse cu lopata într-un colţ diamantele ca să le dea Sevastiţa la porci când se trezea.
            Legă caii şi porni după aceea. Căruţa scârţâi legănat în timp ce Romeo îl pupă pe steaua din frunte pe  Heidegger  – amândoi erau cai năzdrăvai, şi cunoşteau prea bine că ielele nebunele nu îi vor mai lăsa să se drăgostească pe drum.  
             Zorii satului se înviorau, cerul negru se subţia. Doar peste gospodăria lui Niţă se prăvălea o lumină roşie, cruntă şi amară la gust. Cam când bărbatul urma să intre în pădure, nevasta şi cu cel mic urcau pe casă şi stropeau roşul acela insuportabil cu lumina zilelor care îi mai rămase de trăit lui Niţă. Zile puţine ştia omul, fiindcă turna mereu pe furiş din lumina lui în butoiul Sevastiţei sale dragi, iar în al său punea apă care se lăsa la fund, ridicând lumina spre gura butoiului. Privind înapoi acum spre familia lui cocoţată în vârful casei, cu găleţile de lumină în mâini, Niţă le făcu semn cu biciul. Nu-l zăriră de acolo din vale. Ştia el că nu puteau să îl vadă când aveau atâta treabă pe cap. Era însă mulţumit că îi văzuse el pe ei.
            “S-a cam terminat lumina mea, dragii mei, încă vreo două, trei găleţi şi gata. Rămâneţi sănătoşi” gândi Niţă cu sufletul negru ca noaptea din căruţa lui. Dar Niţă gândea prost, pentru că povestea sa nu se termină cum vrea personajul, fie el şi principal.
          
        Omul plescăi din buze şi năzdrăvanii înţeleseră că era rost de niţică goană. Lucru sigur - nu mai ajungeau printre primii în târg, după cum îi era voia stăpânului. Înfipseră cu putere potcoavele în ţărâna udă de rouă şi, din câţiva paşi, intrară în păduricea umbroasă ca o păsărică sălbatică. Crescută între timp, vezica lui Niţă răspândea vibraţii stranii printre umbrele pădurii.
            - Ale-te-ia! Ale-te-ia!” auzeau caii strigătele subţiri izvorâte de departe, din mijlocul copacilor bătrâni, din locul până unde, amplificate de forţe necunoscute ale clorofilei, radiaţiile vezicii lui Niţă produceau frisoane care lui însuşi îi rămâneau însă absolut necunoscute.
            - I-auzi-le pe neobrăzatele alea cum mai răcnesc, rosti, mascat de un fornăit, Romeo.  Heidegger îşi scutură coama, adică îi era silă să mai comenteze comportamentul deplasat al acelor fiinţe imposibile şi invizibile muritorilor.
        Nu după multă vreme, înfăşurat în triluri de privighetori şi fuioare de vânt, Niţă cel sărac se opri să urineze lângă un copac vânjos. Imediat ielele, multe repetente, se strânseră cu sutele şi cu ochii beliţi în jurul singurului prohab din pădure. Caii, ruşinaţi ca întotdeauna, auzeau strigătele chiţăite, guturale, spasmodice şi şuierate ale micilor năluci de sex feminin. “Ale-te-ia! Ale-te-ia!” şi agitau pancarte colorate cu acelaşi cuvânt scris corect, cu h-ul la locul lui. Aplaudau, ţopăind ameţite şi înfierbântate pariau pe distanţa la care o să ajungă jetul bărbatului. Au fost cazuri când jetul le-a adus averi uriaşe unora dintre ele.       Deşi considerat un mare spectacol, creaturile preferau să păstreze tăcerea asupra sinuciderilor, nu chiar foarte rare, când aceste mici lesbiene translucide se aruncau din dragoste neîmpărtăşită, sfârâind şi topindu-se, în volbura lui Niţă.
         De data aceasta nu câştigă niciuna, prilej pentru năzdrăvanii bidivii să zâmbească ironic pe sub ochelarii de cal. De atâta supărare şi sudalme porcoase, nălucile nici nu băgară de seamă numărul mare de sinucideri.
            Când Niţă ajunse în târg era cam târzior şi oamenii începură să plece spre casele lor. Parcă toată lumea se uita chiorâş şi insistent la el. Tăranii îţi numărau banii de pe capra căruţelor, lăsând caii să meargă pe unde voiau şi cu ce viteză voiau. Tot câmpul era împânzit de căruţe. Câteva, trase de cai mai răpciugoşi la minte, ajunseseră cocoţate şi în stejarii dinspre ape.
           “S-a vândut bine noaptea azi, dacă ăştia, tot numărând la lovele, nu şi-au dat seama pe unde atârnă… Or să-şi spargă iar capetele alea seci printre crengile groase”, se gândi Niţă, apoi îşi netezi barba şi părul negru în aşteptarea vreunei cliente cu dare de mână. Mai ales barba şi-o îngriji, simţea el că ea o să îl salveze.
           Cliente mai erau destule, căutând atente prin căruţe şi la uitătura căruţaşilor. Pe drumul dinspre ape, spre târg, încă se mai apropiau jipane cu rotocoale de praf ridicate în urma lor. La volan, femei urâte şi la fel de repetent-sinucigaşe ca ielele se înfiorau de fiecare dată când motoarele de sub capote huruiau puternic-arţăgos, lăsându-le cailor care au tras caruţe cu noapţi grele un gust amar în cerul gurii, amar care roşul care se abatea din cer peste casele ţăranilor săraci.
             - Ia zi, mocofane, cum dai kilu’ de noapte? Mai e încă rece, că te văd abia venit?
               Femeia care se oprise faţa lui arată ca o adevărată mumă a pădurii, urâtă şi udă din cap până în picioare, purtând în braţe un copil frumos, pe jumătate născut. Udă, pentru că aşa erau toate femeile de dincolo de ape. Cu jumătate de naştere, pentru că aşa păţeau cele nehotărâte. Îl cercetă pe Niţă de sus până jos, suspicioasă, cu ochii îngreunaţi de cearcăne.
            
           Din noaptea cumpărată de la ţărani, adică din lumina zilelor rămase, aceste urâciuni fleşcăite îşi croiau costume negre, care le făceau alte trupuri, diafane şi sexy, proaspete, mirosind a fân şi a sălbăticiuni educate. În costumele mincinoase, băbăciunile pluteau provocator peste ape, cu părul despletit, în căutare de poeţi, în cel mai rău caz de prozatori, care să scrie, păcălindu-se, despre ele, despre frumuseţea lor măsluită. Sărmanii mocofani ştiau toate aceste lucruri, dar nu aveau ce să facă, ce să pună pe masă şi îşi vindeau ieftin aproape zi de zi noaptea de deasupra capetelor, de deasupra caselor.
            Muma pădurii vârî mâna ofilită în noaptea încă rece din căruţa lui Niţă, o despături şi o mirosi. 
        - Cât o vrea domniţa, îi răspunse bărbatul, mângâindu-şi timid barba, fără să o privească, dar bucuros că niciodată nu căzuse în capcana textelor despre femei frumoase.
        - Tată, tată, recunoscu Niţă venind de departe vocea caldă a lui Niţă cel mic.
            Dar era prea târziu, apucase să îşi treacă - trucul său sigur - mâna lin prin barbă. Stele mari şi stele mici ieşeau ca nişte fulgi molateci din barbă, vrăjind clienta aceea urâtă, şi spuse un preţ dublu pe care femeia, cocârjată şi boccie, îl acceptă imediat.
            - Tată, tată! se auzea vocea caldă tot mai aproape.
           Stelele roiau în jurul vânzătorului şi al cumpărătoarei, căruţele cu ţăranii numărându-şi fericiţi banii cădeau din copaci şi erau prinse de foştii organizatori de zaiafeturi, acei dispăruţi muţi şi operaţi, deveniţi de atunci îngeri-prinzători, apele se retrăgeau în munţi, lăsând femeilor albiile uscate, Sevastiţa devenea o bogată profesoară universitară, steaua lui Heidegger din frunte se transformă în supernovă şi a lui Romeo în gaură albă, ielele dansau pe burţile slinoase ale poeţilor, ziua se făcea noapte, noapte peste întregul târg. Toate deodată!
           - Tată, ţi-ai uitat hainele acasă, îi suflă de foarte aproape vocea mică şi vlăguită a fostului poet.
        Niţă se întoarse greoi, cu umeri lăsaţi, spre copilul ce fusese şi din noaptea acea clocotitoare şi umedă zvâcni, inconştient şi urlând, cu capul înainte.

            - Să vă trăiască! E băiat. Nici o grijă, de data asta o să fie mecanic auto.
           
             
Carti, Cadre şi Conceptii. Mitologii şi "vrăjitorii". Daca posibilul exista, imposibilul exista si el.

Eu mă bazez pe nuditatea dumneavoastră, domnişoară

          - Să ştiţi că eu mă bazez pe nuditatea dumneavoastră, domnişoară, îi spuse sigur pe el bărbatul şi îşi lovi cizmele verzi de cauciuc între ele, scuturându-le de zăpadă. Abia acum înţeleg de ce se spune că eşti beat ţăndări. Îţi rămâne mereu o ţandăra de luciditate care să îţi fie de folos la o adică, în caz de pericol. Şi noi cam în aşa situaţie suntem, ce să mai… Că ne sminteşte atâta aşteptare înfrigurată... Dar ştiţi, nu e corect când zice lumea “şi-a băut minţile”, eu nu sunt de acord cu asta… Mereu trebuie să bei cu cap, să găseşti cea mai bună cărare pe care să te rătăceşti… D-aia, cînd ma îmbăt cu proştii, - că mai fac şi eu din astea - încep să tac, şi tac, tac până nu mă mai opreşte nimeni din tăcut… Din tăcut, da, da, nu din tăcere, că la mine tăcerea e lucru grav… Daca vă e frig, aş putea să vă dau o cizmă, ieri le-am cumpărat, nu cred că au apucat să pută… Parcă ştiam că aşa o să mi se întâmple…

          Bărbatul sughiţă scurt şi ascuţit, îşi strânse şuba în jurul gâtului, apoi se clătină de câteva ori în mijlocul câmpiei, înainte şi înapoi.
          - Vânt de supărare, asta e. Beam ieri şi ziceam mereu “ultimul pahar, ultimul pahar”, mă încălzisem şi mă înveselisem de nu mai puteam în capul meu, dar mă uitam mereu pe geam. Îl simţeam în beznă, ştii cum îl simţeam, domnişoară? …Încă nu mă îmbătasem ca lumea, că – zâmbi rece bărbatul - am început şi eu de la o vârstă să ţin la băutură.
       Îţi trase muci din piept cu putere şi colora zăpada dincolo de cercul crescut în jurul lui din urmele tălpilor goale şi mici.
        Departe, după drumul păzit de plopi şi troient de zăpezi, dormea satul într-o lumină albăstruie.
         - Să mă iertaţi, dar eu, dacă nu scuip dimineaţa, nici nu pot să fumez… Acum îmi pare rău că nu mi-am luat ţigările cu mine… Dacă ştiam că durează aşa mult…  Mă uitam pe geam şi… nu ştiu cum să vă zic, îl simţeam că se pregăteşte să vină numai pentru mine… Prost, să mă-ncred eu în vântul gay de februarie… Îmi trimisese vorbă încă de la începutul lui ianuarie că vine să mă ia, băusem cu el o noapte întreagă şi o dimineaţă, ca acu’ era lumina, albăstruie şi uşoară. Că o să mă ducă mai departe de munţi şi că o sa fiu mireasa lui de gheaţă verde, aşa îmi şuiera pe le ureche… Ce prost am fost, domnişoară!

       Bărbatului îi înflori o picătură sub ochiul drept în liniştea aceea mare cât toată câmpia în mijlocul căreia se legăna ca o tulpină.
          - Nu, nu, nu plâng, îmi lăcrimează doar ochii. N-o să plâng eu acum din cauza unui vânt. Când mi-a bătut în geam azi noapte la cârciumă şi i-am simţit coada răscolită printre merii goi din curte, chiar când idiotul ăla de de lânga repeta a mia oară bancul cu inima caldă şi paharul verde, când l-am simţit bătând în geam, cum ziceam, mi-am dat seama. Nu mă mai iubea… Era trist…
           Bărbatul facu o pauza.
        - Era trist şi ostenit… Îmi place să cred, totuşi, că noaptea aia petrecută împreună în mijlocul pădurii să fi însemnat ceva pentru el, domnişoară, atâta îmi doresc.  
          
       Cercul tălpilor goale şi mici începu să se mărească în jurul lui. Ca o lumânare mică pe un tort de zăpada imens era omul în cizme verzi de cauciuc. 
          - Mă bazez pe nuditatea dumneavoastră, domnişoară! Să fie de foc, să ne fie cu noroc, să vă iubească, să vă ameţească, nenorocitu’ dracului… Să vă… Nici nu ştiţi cât mă bazez, mai apucă să rostească bărbatul.
          De dincolo de sat, brusc, îşi iţi coama deasă vântul gay de februarie. Vâjâind de plăcere, o dezbracă iute, din vârtejuri şuierânde, pe frumoasa domnişoară şi, din sânii ei fierbinţi, îi dădu foc omului. Pornind de la singura ţandără de luciditate din capul lui, bărbatul începu să ardă vâlvătaie rătăcită pe cărările necrescute încă în câmpie.
          La marginea satului adormit se născu, beată de fericire şi hermafrodită, o altă primăvară.
                   
           
Carti, Cadre şi Conceptii. Mitologii şi "vrăjitorii". Daca posibilul exista, imposibilul exista si el.

Cinematograful gol - Daniel Cristea-Enache



            Un critic literar iese dintre cronicile şi cărţile sale şi se apucă de scris tablete, cu tentă diaristică, în câteva reviste culturale, preponderent în Suplimentul de Cultură. Le scrie de-a lungul a aproape patru ani, apoi le adună într-o carte. Dezavantajul de a nu le fi citit atunci în reviste se transformă acum într-un mare avantaj.
            Deci cum scrie un critic, când nu scoate texte despre alte texte, ale altora? Nu am realizat imediat, dar acesta a fost gândul principal care m-a împins spre cartea lui Daniel Cristea-Enache. Nu mai citesc de vreun an autori români contemporani, aşa că m-am gândit, pe de altă parte, că volumul lui cu texte scurte ar putea să mă aducă iar aproape de proza românească.
            Zis şi citit. După doar câteva pagini, am uitat cine era autorul textelor. Conta acum doar personajul povestitor, cu a cărei percepţie asupra vieţii mă identificam într-un procent uriaş. Naratorul lua chipul criticului de la televizor, din reviste sau de pe Facebook doar când închideam cartea, în rest era un român cu familie, doi copii, care se învârtea între lumea Literelor şi a cotidianului, aparent banal, dar de cele mai multe ori agresiv, poate chiar obositor, însă niciodată plictisitor. Niciodată!
            Povestitorul are haz şi e ironic. Nu te tăvăleşti de râs, dar simţi cum umorul bine strunit devine, pe nesimţite, o stare confortabilă. Nu întâlneşti mari răsturnări de situaţie, e, majoritar, o curgere firească a întâmplărilor, atât de familiare multe dintre ele.
            Oameni de litere, oameni din metrou, din China, din Brazilia, Turcia, Austria, artişti, fotbalişti, frizeri, taximetrişti, părinţi (“de pământ”), copii (“de asfalt”), ziarişti, critici literarari, profesori, români “fără modestie”, “hiperactvi”, “cumsecade” sau “cam neserioşi”… Universul descris e susţinut în detalii, naratorul face şi desface tot ce îi iese în cale pentru a scoate literatură din traiul cotidian. Oricât ar fi de încurcată această viaţă, descoperi în fiecare rând voluptatea observatorului atât de a analiza, cât şi de a încetini ritmul cotidian. Spune negru pe alb sub un titlu scurt “Ffwd”: “de nimic nu mai poţi să te bucuri astăzi, aşa, în tihnă”. Şi toată cartea demonstrează că, de fapt, se poate, că ritmul tău nu trebuie acordat la ritmul lor, că, nu în ultimul rând, scrisul, povestitul anulează contorsionismul şi dezlănţuirea fiecărei zile.
            La final, Povestitorul închide cercul. Un cerc pe care îl deschisese la început, odată cu prima însemnare. Intrând în miezul cărţii şi furat de cursivitate şi/sau de ineditul observaţiilor/întâmplărilor, cititorul uită de primul semn sau nu îi acordă importanţa cuvenită. Trebuia să închidă un sens în ea toată această construcţie ridicată pe articole selectate din 4 ani, nu?
            M-am întrebat de ce acel titlu, de ce articolul cu titlul omonim nu e nici primul, nici ultimul text în volum, cum se face de obicei, ci antepenultimul. Răspunsul meu este că, dacă nu ar fi fost construită din segmente create de-a lungul anilor şi în care nu s-a urmărit nici unitate la acea vreme, cartea ar fi putut foarte bine să ajungă un bildungsroman curat şi este foarte uşor tratabilă ca pe un jurnal. Râdem, glumim, ironizăm, analizăm, ne revoltăm, ne facem mari, facem copii, însă cu luciditate ştim că totul trece, că se va închide inevitabil cercul pentru toată lumea. Şi din această cauză nu depinde decât de fiecare povestitor în parte să aleagă ce pune interiorul lui, în cercul lui. Imaginea tatălui său adoptiv, Valeriu Cristea, străjuieşte, la intrare şi la ieşire, „Cinematograful gol” al lui Daniel Cristea-Enache, naratorul care spune, cu luciditate, aşa: “Într-un cinematograf vechi, clasic, ai însă nevoie de restul spectatorilor. Fără ei, simţi şi mai pregnant cât de tare şi de incomod e scaunul...”  
                     
           Un mic exemplu, din care se vede cum aparent banala căutare a unei piuliţe devine pretextul unei eveniment, în jurul căruia timpul încetineşte.

            “Am luat aşadar un şurub cu piuliţa-i şi m-am dus la un magazin românesc de cartier. Nu vă supăraţi, aveţi aşa ceva? Ne pare rău, noi nu ţinem, dar vedeţi alături, cu siguranţă au. Alături era un tip de mare seriozitate, care sâmbătă dimineaţa, în magazinul lui deschis pentru orice clienţi, părea că m-aşteaptă anume pe mine. Aproape că nu ne-am vorbit. I-am întins şurubul arătând discret piuliţa; s-a uitat fulgerător la mine, după care mâna dreaptă a pornit să scotocească într-un sertar cu mai multe compartimente. Cu mişcări de magician, a luat cu două degete o piuliţă şi a înşurubat-o ca în vis alături de cealaltă, franţuzească: cea bună, care nu zdrelise carnea, şi pe care o voiam acum multiplicată de vreo zece ori. Câte doriţi, zece? Întindeţi mâna, vă rog. În stare de transă, am întins mâna. Vânzătorul mi-a pus un pumn de piuliţe. Unele păreau să fie unsuroase. N-a vrut să-mi ia nici un ban; era culmea să îi mai cer şi o pungă.”
           
            ...Şi un alt exemplu, de atitudine ludică, cea pe care o veţi găsi de multe, foarte multe ori în carte.            
            „Sunt liberi, toţi peştişorii mei, să-şi critice stăpânul, prin semnale, pentru mine impercetptibile. Să mă bârfească, să mă vorbească pe la spate, să mă toarne unul altuia, după o scoică în care se simt în siguranţă. Iar proprietarul, la rândul lui, e liber să îi portretizeze pe hârite, în lumea exterioară în care ei nu pot să trăiască. Nu vor afla de la nimeni că am scris despre ei, într-un mod pe care îl consider corect şi nuanţat.”

            Sper că Daniel Cristea-Enache să îşi mai permită  :) luxul şi altă dată să nu mai scrie despre alţii şi să scrie despre el. Mie mi-a plăcut “Cinematograful gol” chiar mai mult decât am lăsat să se vadă în această postare. 

P.S. Pentru cine vrea cronici mai detaliate, căutaţi pe net.


Cinematograful gol - Daniel Cristea-Enache, Polirom, 2011
Carti, Cadre şi Conceptii. Mitologii şi "vrăjitorii". Daca posibilul exista, imposibilul exista si el.

Iarba ce-a rămas din fotbal

           Mult fotbal am jucat eu până pe la 20-22 de ani. De atunci reprizele s-au împuţinat, până când, astăzi, o partidă de fotbal a ajuns doar prilej, foarte rar, de mare distracţie în compania prietenilor. Dar nu despre fotbal voiam să scriu azi, când, de fapt, m-am trezit de dimineţă cu gândul de a mai înainta măcar un pic la roman. Despre iarbă voiam să povestesc, să îmi amintesc, scriind, de mirosul de iarbă, mai ales.
        E destul de curios, zic, faptul că prima mea senzaţie, când mă afund în amintirile legate de fotbal, este mirosul ierbii şi atingerea ei. Când apucai să joci fotbal pe terenul submediocru al stadionului din Micul Oraş, era un fel de sărbătoare pentru puştanii ca noi – de obicei jucam în spatele porţilor, unde iarba, netunsă decât rar, ajungea să crească chiar până la 20 de centimetri. Şi ce senzaţie de mângâiere şi îmbrăţisare firavă dar cuprinzătoare îţi dădea iarba, după ce te întindeai printre firele ei, cu suflarea întretăiată şi tricoul ud tot de transpiraţie, la capătul a 2 ore de alergat fără întrerupere... Era vară şi apusul soarelui înroşea norii spre dealurile de la carieră. Unii dintre noi, stând în fund, fleoşcăiau, ca oamenii mari, câte un fir de iarbă, care începuse să se întărească şi să se usuce – acum îmi dau seama că trebuia să fie semn că începea şcoala.
       În rarele momente când se făcea linişte deplină auzeam lăcustele şi greierii cântând lângă noi. E uşor de presupus cât de rar se întâmpla să se instaleze o aşa linişte între nişte puradei care, chiar şi rupţi de oboseală, îşi povesteau, înflăcăraţi, unul altuia fazele cele mai tari şi golurile din unghiurile cele mai imposibile, ca şi când nu tot noi le trăisem cu doar câteva minunte înainte. Şi să nu credeţi că făceam eu excepţie: mă lăudam şi eu, pe drept aş zice, cu golurile mele – eram un jucător bun, talentat şi imaginativ. :) Totuşi, azi, fostului jucător care am fost îi sunt mai aproape foşnetul firelor de iarbă, freacate de tenişii de Drăgăşani, înainte de a ne alege echipele. În sunetul ăla – frrrrâşt! frâşt! frrrrâşt – mă simţeam un Gulliver în ţara firelor pitice, iarba din faţa mea aştepta cumva să fie cucerită, se înfăţişa mereu ca un teritoriu nou, deşi îl văzusem de sute ori până atunci. Foşnetul ăla subtil prevestea, parcă, goana după minge, ca şi larma şi înjurăturile inevitabile. Apoi între cer şi iarbă se instaura vacarmul, pentru două sau trei ore. 
             Ce vremuri, dragii moşului! :))
            Aţi mirosit vreodată iarba încălzită de un soare torid, în timp ce aşteptaţi să ajungă şi la voi sticla cu apă rece de la izvorul din vale? Aţi alergat vreodată pe iarba proaspăt tăiată, după apusul Soarelui, când vântul adie şi mirosul ierbii îţi pătrunde, nepământeşte, plămânii încă neînfundaţi de tutun şi de gazele oraşului? Aţi alergat toamna pe iarba acoperită de brumă a vreunui tăpşan transformat în teren de fotbal cu ajutorul a patru pruni pitici pe post de porţi? Dacă răspunsul e negativ, trebuie să ştiţi că aţi ratat nişte mari şi unice senzaţii.
 
Carti, Cadre şi Conceptii. Mitologii şi "vrăjitorii". Daca posibilul exista, imposibilul exista si el.